« ai observat, draga mea
(așa îți spun de fiecare dată după ce ne certăm)
că de fiecare dată când cer un coniac
domnișoara se întreabă dacă « oare !» să îţi aducă
şi ţie unul?
am senzaţia că acel “oare” nu este deloc strecurat
întâmpltător. »

tu n-ai zis nimic.
preferând totuşi să pleci cu pași scurți,
aproape milităroși, spre terasă,
unde
— ca să nu mai am drum spre tine —
ai ridicat zidul viu al unei rude bătrâne,
(o relicvă absolut detestabilă
și probabil singurul suflet care mă urăște
profund şi cu o minuţiozitate
chirurgicală)

după al treilea coniac
am înțeles că trebuie să iau măsuri,
altfel risc să rămân singur
alături de o vază oribilă
(singura companie dispusă să mă asculte
without interruptions).

şi cum ideile cu adevărat mari se înfățișează după mai mult
de trei coniacuri
cu un aplomb pe care treze nu l-ar avea
niciodată,
m-am pomenit urmărind-o cu ochii încețoșați,
pe tânăra mireasă care
(întâmplător)
fix în acele momente se lupta
cu propria-i rochie,
asemeni unui parașutist prins în prea multe sfori.

m-am ridicat bucuros (şi suspect de galant)
când a fost suficient de aproape
şi i-am întins mâna (de parcă eram la cerşit)
în semn de omagiu
scotocind totodată prin cap după o formulă
de felicitare.

cu maghiara (singura limbă pe care binevoia s-o-nţeleagă)
stăteam prost:
aveam două jumătăți de expresii și trei nume de orașe
suficiente, poate, pentru un site obscur de poezie experimentală,
dar ridicol de nepotrivite pentru o nuntă
unde ceardașul bătea cu tobele în podea.

stau până astăzi şi mă întreb -oare de ce
mi-o fi venit în minte tocmai atunci marin preda,
(cel mai iubit dintre pământeni),
şi încă nu aș putea să ofer
un răspuns coerent.

atunci însă mi s-a părut o inspirație venită de sus,
iar cu încrederea asta — absolut nemeritată —
am căscat gura şi am rostit plin de solemnitate
aşa cum se cade unui beţiv

lofoseşeghedbe !